Nimicul - de Hanif Kureishi

În spatele luminii reflectoarelor, dincolo de ochiul critic al publicului, ferit de flamboiantele premiere aducătoare de bogăție, notorietate și aplauze, se desfășoară crunta și nemiloasa dramă a vieții. Dar câtă vreme, aceasta rămâne ferită de ochiul publicului, un obstacol, insurmontabil sau nu, al vieții de familie, ne este imposibil să identificăm cui, de fapt, îi aparține doza de geniu asupra filmului: actorului, regizorului sau scenaristului.

"Nimicul" (Editura Humanitas Fiction, 2019) este o analiză cineastă profundă a erosului primordial, într-un joc hipnotizant al oglinzilor până la degradarea arhetipală ideatică. O relație ce ar trebui să simbolizeze "dragostea și pasiunea în același loc - în Sfântul Graal: celălalt" se alterează considerabil și aparent iremediabil sub influența celui de-al treilea personaj. O relație ce ar trebui să se desfășoare exclusiv între doi poli, se complică, degenerând definitiv, într-un triunghi amoros: soț-soție-amant.

Explorând un subiect, aparent, mărunt: scene ale unei căsnicii eșuate, romanul surprinde, sub atententele indicații regizorale geniale, limitele cadrelor cinematografice. Astfel, intriga de "film noir" nu limitează orizontul poveștii, ci dimpotrivă, transformă întreaga peliculă într-o meditație asupra iubirii, cu tot ceea ce implică acest lucru: gelozie, diferența de vârstă dintr-un cuplu, diferența culturală, rasială, sexul, minciuna, relația exțraconjugală, iertarea etc.

Waldo, un regizor celebru de film, captiv în scaunul său cu rotile, ajuns la vârsta neputinței și sechestrat în luxosul său apartament din centrul Londrei, își canalizează întreaga atenție asupra soției, unica sa mare iubire, alături de care (re)trăiește momente de extaz pur. Bolnav și bătrân, gata să abandoneze în fața morții pe care o simte mai aproape ca niciodată, acesta se hrănește din "firimiturile" lumii exterioare. "Mă aștept să mor oricând. Ochii m-au lăsat și sunt cam fudul de-o ureche, (...) picioarele nu-s bune de nimic. Sunt un soț suspicios, sceptic, neîncrezător și gata mereu să vadă partea sordidă a lucrurilor; un amestec de dorință și boală. (...) Aud liftul din casa scării, zăngănitul ușilor de metal care se deschid și se închid, frânturi de conversații pe hol, televizoare, radiouri. Noaptea ascult vulpile, bețivii, sirenele de poliție, strigătele disperate de ajutor, viața secretă a zidurilor. (...) E adevărat, îmi câștig existența imaginând lucruri -iar imaginația e cel mai periculos loc de pe Pământ."

Cu o intuiție ascuțită de voyeur și experiența a sute de "filme derulate în minte" întelege, dar mai ales simte durerea sfâșietoare a, ceea ce se petrece dincolo de pereții camerei sale. Figurant în propriul său film, asistă neputincios la relația de dragoste, tot mai profundă, dintre soția lui, Zee, și un prieten de breaslă mai tânăr, seducătorul de profesie Eddie. Ocheadele, șușotelile, zâmbetele și atingerile discrete se transformă în ieșiri nocturne, vacanțe în trei și chiar înnoptări sub același acoperiș.

În insolența noului cuplu, figurantul decide să rupă scenariul, "să ia în serios lucrurile, să arunce în luptă toate resursele" și să-și ocupe locul în regie. "Nu pot spune că viața e mai puțin interesantă acum, că sunt aproape paralizat și mort."

Cu resurse limitate reușește, să pună la cale o răzbunare shakespeariană. Nebunia simulată, dragostea pură, gelozia orbitoare și manipularea directă a personajelor duce la crimă. O crimă alegorică și simbolică, dar totuși o crimă. Regizorul reușește să pună, astfel, capăt, relației dintre amanți, o "vindecare" a soției infidele, o lecție a escrocului sentimental, o pedeapsă binemeritată a adulterului. "Nu asta face un regizor de film? Ademenit publicul într-o capcană a plăcerii, dându-i voie să se uite la crime. Crimele și dragostea sunt singurele subiecte. Oferim pasiune și cruzime. La schimb, publicul ne oferă bani și faimă. E o muncă cinstită. E vrăjitorie."

Cu o construcție ingenioasă de tipul "piesei în piesă", "Nimicul" lui Hanif Kureishi reprezintă o privire atentă asupra iubirii, o recunoaștere a complexității sentimentului, o reîntoarcere la sursa primordială a simbolisticii termenului, singura, de altfel, care scapă tehnicii regizorale: "Iubirea nu se oprește ca la robinet, când vrei tu. Cu cât e mai dificilă, cu atât mai mult este iubire."