Harem - de Alev Lytle Croutier

Fie că sunteÅ£i sau nu fascinaÅ£i de lumea orientală, cartea “Harem. Lumea din spatele vălului” de Alev Lytle Croutier publicată de Editura Corint, vă va încânta cu siguranţă, nefiind o poveste gen “o mie ÅŸi una de nopÅ£i”, ci o intruziune în lumea magică a haremului, dintr-o perspectivă realistă, deloc romanÅ£ată. Autoarea, s-a născut în Turcia, bunica sa ÅŸi sora acesteia fiind printre ultimele membre ale unui harem. PoveÅŸtile acestora, o vizită la Palatul Topkapi (Istanbul) ÅŸi faptul că există insuficiente date despre acest “sistem de sechestrare a femeilor”, au determinat-o pe A.L. Croutier să pornească în căutarea acelei lumi “misterioase, frumoase ÅŸi incredibil de represivă, ascunsă timp de multe secole în spatele vălului.” InformaÅ£iile despre ce se întâmpla în viaÅ£a de zi cu zi în spatele zidurile haremurilor sunt puÅ£ine, deoarece “odată ce o femeie pătrunsese în harem, nu mai exista nici o cale de întoarcere. Pentru ea lumea de afară înceta să mai existe.”

Pornind de la ideile religioase, izolarea fizică ÅŸi spirituală a femeii a avut ca scop iniÅ£ial de a “proteja” bărbatul de ispita feminină ÅŸi de a evita seducerea lui – “Nevoia de spaÅ£ii de locuit speciale, izolate pentru femei, a devenit imperativă, nu ca să li se protejeze trupurile sau onoarea, ci pentru a păstra integritatea morală a bărbaÅ£ilor.” Tinerele cumpărate de la piaÅ£a de sclavi sau primite cadou de către sultani erau trimise la palat. Eunucii le examinau atent să nu aibă vreun “defect” sau “imperfecÅ£iune” fizică, iar odată trecut testul, erau introduse în Serai. Imediat numele creÅŸtin era schimbat într-unul persan, erau convertite la islamism, ÅŸi deveneau odalisce, adică aveau statutul unui servitor obiÅŸnuit. Cele frumoase sau talentate erau pregătite pentru a deveni concubinele sultanului. Dacă odalisca era pe placul sultanului ÅŸi devenea “favorită”, relaÅ£ia era recunoscută public ÅŸi era mutată într-un apartament personal. Dacă favorita năştea un copil al sultanului era ridicată la rangul de cadână, iar dacă copilul era băiat care ajungea sultan, mama lui devenea “stăpâna haremului ÅŸi cea mai puternică femeie din imperiu”. Însă acest lucru nu-i garanta siguranÅ£a, din contră, atunci începeau intrigile, rivalităţile ÅŸi conflictele (unele chiar fatale) pentru păstrarea supremaÅ£iei de “valide sultan” – aÅŸa cum spune un proverb turc “o casă cu 4 soÅ£ii e ca o corabie în furtună”.

ViaÅ£a de zi cu zi a femeilor în harem se rezuma la plimbări prin grădinile păzite ale palatului, jocuri destul de puerile (dar trebuie Å£inut cont de faptul că vârsta medie în harem era de 17 ani), cântec ÅŸi dans, delicatese culinare servite într-un ritual al meselor, fumau narghilea ÅŸi mâncau opiul. “A te spăla ÅŸi a te purifica era o obligaÅ£ie religioasă”, iar băile turceÅŸti ofereau ÅŸansa acestora de a ieÅŸi în lume, un fel de “club privat al femeilor”. În harem, luxul vestimentar era omniprezent: costume sofisticate din mătăsuri, stofe, satinuri, împodobite cu perle, pietre preÅ£ioase sau bijuterii somptuoase. Åži totuÅŸi, femeile au reuÅŸit să conducă din umbră, fiind cunoscută acea perioadă ca “Epoca Sultanatului femeilor”, autoarea captivându-ne cu poveÅŸtile de viaţă ale Roxelanei (prima femeie căsătorită în mod oficial cu un sultan), Kösem (cea mai îndelungată ÅŸi tumultoasă domnie) ÅŸi NakÅŸidiÅŸ Sultan (o viaţă ca o poveste). Un factor important în ascensiunea acestora au reprezentat-o ÅŸi eunucii, acei tineri castraÅ£i înainte de a ajunge la pubertate, care fie îÅŸi transformau resentimentele în răzbunare, fie se resemnau cu viaÅ£a lor. Rolul lor nu se rezuma doar la vegherea haremului, existând o perioadă în care Åžeful Eunucilor Negri avea funcÅ£ia cea mai înaltă în imperiu după sultan ÅŸi marele vizir.

Cartea se axează mai mult pe haremurile existente în cadrul Palatului Topkapi, astăzi devenit muzeu, însă nici viaÅ£a din haremurile obiÅŸnuite, a clasei de mijloc, nu se deosebea, ca reguli, de cea de la palat: căsătorii aranjate, fără ca mirii să se cunoască înainte, în care “femeile nu erau alături de bărbat în viaÅ£a lui intelectuală ÅŸi nici în alte domenii de interes pe care acesta le-ar fi avut. Ele aparÅ£ineau exclusiv lumii lui intime.” Chiar ÅŸi după emanciparea femeilor din Turcia ÅŸi desfiinÅ£area haremurilor în 1909, mentalitatea oamenilor a rămas neschimbată o lungă perioadă de timp. Åži în zilele noastre mai există poligamie în Orientul Mijlociu, Africa sau în cadrul bisericii mormone, estimându-se “că 5% din populaÅ£ia americană practică la ora actuală o formă sau alta de poligamie.”

Întreaga carte este presărată de imagini – picturi, gravuri, tablouri, litografii, acuarele sau fotografii, unele chiar din arhiva personală a autoarei – care completează vizual lumea seraiului descrisă atât de minuÅ£ios în paginile cărÅ£ii. Documentarea care a stat la baza acesteia este impresionantă: cărÅ£i, scrisori, jurnale de călătorie ale unor autori occidentali, toate informaÅ£iile necesare pentru a ne dezvălui viaÅ£a de zi cu zi a atâtor “femei fără nume” care trăiseră în harem ÅŸi care au acceptat toate privaÅ£iunile cu resemnare, considerând că destinul (kismet) fiecărui om este scris deja ÅŸi nu poate fi schimbat.

treisprezece te premiază!
Câștigă cărți, bilete la teatru, film sau alte premii