Harem - de Alev Lytle Croutier

Fie că sunteţi sau nu fascinaţi de lumea orientală, cartea “Harem. Lumea din spatele vălului” de Alev Lytle Croutier publicată de Editura Corint, vă va încânta cu siguranţă, nefiind o poveste gen “o mie şi una de nopţi”, ci o intruziune în lumea magică a haremului, dintr-o perspectivă realistă, deloc romanţată. Autoarea, s-a născut în Turcia, bunica sa şi sora acesteia fiind printre ultimele membre ale unui harem. Poveştile acestora, o vizită la Palatul Topkapi (Istanbul) şi faptul că există insuficiente date despre acest “sistem de sechestrare a femeilor”, au determinat-o pe A.L. Croutier să pornească în căutarea acelei lumi “misterioase, frumoase şi incredibil de represivă, ascunsă timp de multe secole în spatele vălului.” Informaţiile despre ce se întâmpla în viaţa de zi cu zi în spatele zidurile haremurilor sunt puţine, deoarece “odată ce o femeie pătrunsese în harem, nu mai exista nici o cale de întoarcere. Pentru ea lumea de afară înceta să mai existe.”

Pornind de la ideile religioase, izolarea fizică şi spirituală a femeii a avut ca scop iniţial de a “proteja” bărbatul de ispita feminină şi de a evita seducerea lui – “Nevoia de spaţii de locuit speciale, izolate pentru femei, a devenit imperativă, nu ca să li se protejeze trupurile sau onoarea, ci pentru a păstra integritatea morală a bărbaţilor.” Tinerele cumpărate de la piaţa de sclavi sau primite cadou de către sultani erau trimise la palat. Eunucii le examinau atent să nu aibă vreun “defect” sau “imperfecţiune” fizică, iar odată trecut testul, erau introduse în Serai. Imediat numele creştin era schimbat într-unul persan, erau convertite la islamism, şi deveneau odalisce, adică aveau statutul unui servitor obişnuit. Cele frumoase sau talentate erau pregătite pentru a deveni concubinele sultanului. Dacă odalisca era pe placul sultanului şi devenea “favorită”, relaţia era recunoscută public şi era mutată într-un apartament personal. Dacă favorita năştea un copil al sultanului era ridicată la rangul de cadână, iar dacă copilul era băiat care ajungea sultan, mama lui devenea “stăpâna haremului şi cea mai puternică femeie din imperiu”. Însă acest lucru nu-i garanta siguranţa, din contră, atunci începeau intrigile, rivalităţile şi conflictele (unele chiar fatale) pentru păstrarea supremaţiei de “valide sultan” – aşa cum spune un proverb turc “o casă cu 4 soţii e ca o corabie în furtună”.

Viaţa de zi cu zi a femeilor în harem se rezuma la plimbări prin grădinile păzite ale palatului, jocuri destul de puerile (dar trebuie ţinut cont de faptul că vârsta medie în harem era de 17 ani), cântec şi dans, delicatese culinare servite într-un ritual al meselor, fumau narghilea şi mâncau opiul. “A te spăla şi a te purifica era o obligaţie religioasă”, iar băile turceşti ofereau şansa acestora de a ieşi în lume, un fel de “club privat al femeilor”. În harem, luxul vestimentar era omniprezent: costume sofisticate din mătăsuri, stofe, satinuri, împodobite cu perle, pietre preţioase sau bijuterii somptuoase. Şi totuşi, femeile au reuşit să conducă din umbră, fiind cunoscută acea perioadă ca “Epoca Sultanatului femeilor”, autoarea captivându-ne cu poveştile de viaţă ale Roxelanei (prima femeie căsătorită în mod oficial cu un sultan), Kösem (cea mai îndelungată şi tumultoasă domnie) şi Nakşidiş Sultan (o viaţă ca o poveste). Un factor important în ascensiunea acestora au reprezentat-o şi eunucii, acei tineri castraţi înainte de a ajunge la pubertate, care fie îşi transformau resentimentele în răzbunare, fie se resemnau cu viaţa lor. Rolul lor nu se rezuma doar la vegherea haremului, existând o perioadă în care Şeful Eunucilor Negri avea funcţia cea mai înaltă în imperiu după sultan şi marele vizir.

Cartea se axează mai mult pe haremurile existente în cadrul Palatului Topkapi, astăzi devenit muzeu, însă nici viaţa din haremurile obişnuite, a clasei de mijloc, nu se deosebea, ca reguli, de cea de la palat: căsătorii aranjate, fără ca mirii să se cunoască înainte, în care “femeile nu erau alături de bărbat în viaţa lui intelectuală şi nici în alte domenii de interes pe care acesta le-ar fi avut. Ele aparţineau exclusiv lumii lui intime.” Chiar şi după emanciparea femeilor din Turcia şi desfiinţarea haremurilor în 1909, mentalitatea oamenilor a rămas neschimbată o lungă perioadă de timp. Şi în zilele noastre mai există poligamie în Orientul Mijlociu, Africa sau în cadrul bisericii mormone, estimându-se “că 5% din populaţia americană practică la ora actuală o formă sau alta de poligamie.”

Întreaga carte este presărată de imagini – picturi, gravuri, tablouri, litografii, acuarele sau fotografii, unele chiar din arhiva personală a autoarei – care completează vizual lumea seraiului descrisă atât de minuţios în paginile cărţii. Documentarea care a stat la baza acesteia este impresionantă: cărţi, scrisori, jurnale de călătorie ale unor autori occidentali, toate informaţiile necesare pentru a ne dezvălui viaţa de zi cu zi a atâtor “femei fără nume” care trăiseră în harem şi care au acceptat toate privaţiunile cu resemnare, considerând că destinul (kismet) fiecărui om este scris deja şi nu poate fi schimbat.

treisprezece te premiază!
Câștigă cărți, bilete la teatru, film sau alte premii