Draga profesore Einstein - de Alice Calaprice

Alice Calaprice este una dintre persoanele pasionate de geniul Albert Einstein, dedicându-şi o mare parte din timp analizei vieţii şi studiilor acestuia. Încă din 1978 a lucrat la Arhiva Einstein de la Institutul de Studii Avansate din Princeton, ca editor a publicat toate cele 14 volume cu lucrările acestuia şi a scris un număr impresionant de cărţi în legătură cu Einstein. Printre acestea se numără „Dragă profesore Einstein” (Editura Humanitas, 2016), o cronologie şi o scurtă biografie a „omului secolului”, împreună cu scrisorile primite de către acesta de la copii din toate colţurile lumii. O galerie cu peste 30 de fotografii inedite, din arhivele personale ale familiei, prietenilor, universităţilor sau oraşelor, întregesc acest tablou pe care autoarea reuşeşte să-l zugrăvească despre viaţa şi studiile ştiinţifice ale savantului.

Dacă nu ştiţi prea multe despre viaţa acestuia, cartea oferă multe amănunte surprinzătoare: s-a născut în 1879 în Germania şi nu a vorbit până la doi ani şi jumătate când a venit pe lume sora sa. Crezând că o surioară este un fel de jucărie, prima lui reacţie a fost: „Da, e drăguţă, dar unde-i sunt roţile?” La şcoală îi trebuia mai mult timp de gândire pentru a răspunde la întrebări, prin urmare, sistemul educaţional din Germania, unde violenţa era considerată “unul dintre cele mai bune mijloace de a-i învăţa pe copii să gândească mai repede”, nu a dat rezultate în cazul lui Einstein. Plecat la Milano împreună cu părinţii săi, a preferat să studieze singur pentru examenul de admitere la Institutul Federal de Tehnologie din Zurich. Chiar şi examenul de absolvire i se părea o inutilitate, deoarece “procedeele mecanice de învăţare îi distrug elevului curiozitatea şi personalitate, cele mai preţioase daruri pe care educaţia poate şi trebuie să le cultive şi să le consolideze.”

Şi viaţa sa personală a fost destul de controversată: la universitate a cunoscut-o pe prima sa soţie, Mileva Maric, cu care s-a căsătorit împotriva voinţei părinţilor şi au avut împreună 3 copii: o fetiţă, Lieserl, care a murit în primii ani de viaţă, neexistând nici un înscris despre aceasta şi 2 băieţi Hans Albert şi Eduard (care s-a îmbolnăvit de schizofrenie la vărsta de 20 de ani). După divorţul de Mileva, s-a căsătorit cu verişoara sa Elisa Lowenthal, cu trei ani mai în vărstă decât el, căreia îi scria: “Trebuie şi eu să iubesc pe cineva. Altfel, viaţa e o mizerie.” Legătura cu ţara sa natală s-a rupt încă din tinereţe, la 17 ani a renunţat la cetăţenia germană din cauza „mentalităţii milităreşti germane”, iar studiile sale, mai ales teoria relativităţii generale, nu au fost acceptate de „fizicienii germani care le respingeau pentru că ar fi fost <fizică evreiască>”, astfel, ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în America.

Deşi vizitele şi corespondenţa cu fiii săi s-a rărit, ceea ce a dat naştere unor resentimente din partea acestora, lui Einstein întotdeauna i-au plăcut copiii, fiind atras de curiozitatea şi inocenţa lor. Cartea cuprinde aproximativ 60 de scrisori redate integral, fără modificări sau înfrumuseţări, primite între anii 1928 – 1955 de la copiii din întreaga lume, însă, din păcate, doar la o parte dintre ele s-a păstrat răspunsul savantului. Cu un ton simplu şi familiar, acesta le răspundea plin de umor, încurajându-i spre studiu: „vă salut din depărtări cu speranţa că generaţia voastră s-o facă de ruşine cândva pe a mea” sau „ar fi mai bine să-i înveţi pe alţii numai după ce te-ai învăţat tu însuţi ceva folositor pentru tine.” Întrebările copiilor sunt simpatice şi ingenioase: „Oamenii de ştiinţă se roagă?”, „De ce spaţiul este elicoidal?”, „De cât timp există Pământul şi când va veni sfărşitul lumii?”, „De ce fiinţele umane sunt clasificate în regnul animal?”, iar răspunsurile savantului, pe măsură. La mirarea unui copil că este încă în viaţă, răspunsul lui Einstein a fost „îmi cer scuze că mai sunt încă printre cei vii. Totuşi va exista un remediu în privinţa asta.”

Aceste scrisori sunt puse la dispoziţia autoarei prin bunăvoinţa nepoatei savantului, Evelyn Einstein, care a scris şi prefaţa cărţii. Aceasta a corespondat cu bunicul ei pe toată durata adolescenţei şi întotdeauna a avut o senzaţie de teamă că nu este „la înălţimea numelui ei”.
„Scrisorile din această carte sunt o minunată mărturie a stimei pe care copiii au avut-o faţă de bunicul meu şi a bunăvoinţei lui de a le răspunde unora dintre ei, cu toate că era mai ocupat decât cei mai mulţi oameni. Îi respecta pe copii, îi plăceau curiozitatea de care dădeau dovadă şi întrebările lor pline de prospeţime despre viaţă, şi de aceea nu alegea să-i ignore.”

Deşi vorbim despre unul dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă, autorul teoriei realativităţii, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, care la 30 de ani a primit primul titlu de doctor onorific, din cele peste 20 decernate, Albert Einstein nu s-a considerat niciodată un geniu – „după părerea lui era doar mai curios decât alţi oameni şi căuta răspunsuri la acele întrebări pe care adulţii uitau să şi le mai pună după ce treceau de anii copilăriei.”

treisprezece te premiază!
Câștigă cărți, bilete la teatru, film sau alte premii